Cineva spunea la un moment dat pe un
blog : „Nu mi-a placut niciodata sa adun cioburile sparte si sa le
lipesc la loc, spunandu-mi ca vasul e nou. Ceea ce s-a spart, s-a
spart, si prefer sa imi amintesc cu placere de vasul intreg, decat sa
il am inaintea mea si sa ii vad crapaturile tot restul vietii mele.”
Ma face sa ma gandesc la relatii,
relatii care se termina, se destrama, se sparg la fel ca o vaza pe
care nu mai are rost sa o mai reconstitui, chiar daca unele bucati
din ea sunt mai mari si cu model frumos pe ele... crapaturile vor
ramane mereu si iti vor aduce aminte de momentul in care s-a spart...
Apa va curge din acel vas picatura cu picatura si la un moment dat nu
va mai fi nimic. Intr-un moment ca asta, cred ca cel mai bine e sa
iei matura si farasul, sa aduni tot de pe jos si apoi sa arunci. Daca
era un lucru deosebit va ramane o amintire frumoasa in mintea ta,
daca nu era ceva foarte important, cu atat mai bine, uiti mai repede.
Asa se intampla si cu relatiile, se rup in bucatele la un moment dat,
bucatele de dor, de pasiune, de emotie, de incredere si cand toate
astea se despart, iubirea dispare, se rupe si ea. Si atunci ce e de
facut? Am putea sa incercam sa reparam relatia. Bun, adunam tot dorul
pe care il avem, punem increderea inapoi (desi mereu o sa fie un ciob
mic care lipseste), adaugam pasiunea si emotiile; o luam de la capat,
numai ca la inceput totul era nou si lin (la fel ca si vasul care s-a
spart), iar acum e plin de crapaturi de frustrare, amintiri
neplacute, cativa nervi uitati undeva, care se activeaza la cel mai
mic pas gresit. Si prin crapaturile astea iubirea se va scurge
usor-usor la fel ca si apa din vaza reconstituita.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu