Nu ti-am scris de mult, dragul meu prieten...si nu mai stiam nimic de tine...Te-am cautat pe-un tarm indepartat de mare...acea mare pe care o iubim amandoi. Te-am asteptat la rasaritul soarelui, cautandu-ti pasii intipariti in nisipul inca umed, ascultand tipetele pescarusilor si muzica valurilor inspumate, crezand ca poate voi auzi ca-mi strigi numele...dar...n-am auzit nimic. Simteam ca esti cu sufletul aproape...dar nu reuseam nicidecum sa te aud...sa te vad...Mi-am amintit atunci ca mi-ai spus ca vei fi mereu aproape de sufletul meu si...mi-am indreptat privirea pe cer...Te-am vazut acolo sus, pe cerul albastru...un norisor alb cu marginile tivite cu aur...ma priveai zambind printre razele soarelui...mi-ai facut un semn si ...ai disparut in imensitatea albastra. Acum stiu ca pot sa te vad oricand: trebuie doar sa-mi inalt privirea spre cer...esti mereu acolo...pentru mine...Iti multumesc, draga prietene.
